Acasă în mine.

     Parcă nu mai sunt aceeaşi. Şi asta nu e pentru că mă schimb odată cu răcoarea dimineţii care are câteodată un parfum otrăvitor de crini, sau cu lăsarea serii care-mi spune mai mereu ca patul meu imens va rămâne la fel de gol pentru a treia noapte la rând... Nu. Sunt alta pentru că momentan sunt EU. În sfârşit!

Te întrebi poate de ce spun asta? Sigur, aş putea să îţi explic, însă n-ai înţelege, pentru că tu o să mă cunoşti doar aşa, pe MINE cu adevărat,  şi ăsta e cel mai bun lucru pe care l-aş putea face. Să te las să mă vezi şi să mă înţelegi. Îţi vei da seama apoi ce rost au cuvintele astea aparent fără sens...

Ajută-mă doar să nu mă rătăcesc. Chiar dacă ştiu deja unde mă aflu. Acasă îmi pare străin câteodată, după atâta hoinăreală.
N-ar trebui, dar mie mi se întâmplă. Dar ăsta nu e cel mai rău lucru care mi se poate întampla mie. Aşa că nu mă sperii. O să învăţ, chiar şi singură.
e timpul. Mulţumesc.