Interviu

- Cum adică, în sfârşit acasă în tine? Înţeleg că te-ai regăsit?

- Credeai că nu mai ştiam cine sunt? Că e posibil să fi uitat, din moment ce trei sferturi din viaţă am fost altcineva şi doar un sfert cu adevărat EU?

- Nu, mă gândeam doar că poate îţi place mai mult ce ai descoperit că poţi fi. Altfel, de ce atâta înstrăinare?

- Pentru că a fost nevoie. Sigur, nu am fost nici o secundă forţată, dar am simţit că era mai bine să nu fiu EU. Nu mulţi ar fi înţeles ce înseamnă asta şi cu greu ar fi putut rezista. Ar fi fost fără îndoială copleşiţi, or eu nu am dorit asta. Ştii de ce? Pentru că ar fi fost egoist din partea mea. Îmi dăunez destul mie, nici gând să mai împovărez şi pe alţii.

- De ce, pentru Dumnezeu, vorbeşti aşa?? E atât de greu să înţeleg clar măcar o idee din ce vrei să spui. Nu poţi să fii mai explicită?

- Sigur! Haha! Dar aş fi vulgară şi m-aş înjosi. Or eu nu sunt aşa. Aş pleca iar din MINE. Înţelegi? În momentul în care ţi-aş explica clar şi amănunţit, s-ar pierde toata esenţa. Eu nu sunt clară. Stilul ăsta dezordonat face parte din mine. E greu de pătruns tocmai pentru că are mai mult înţelesuri, de fapt.Dacă te pripeşti, poţi sa ajungi la o concluzie, dar în final o să fii dezamăgit de simplitatea ei. Doar dacă le înţelegi pe toate simultan (ceea ce e destul de greu) şi le aşezi cap la cap, abia atunci ai putea pricepe cu adevărat. Însă şi soluţia asta are capcanele ei, pentru că sunt ca o anagramă, pe care trebuie să o rezolvi în funcţie de SITUAŢIE, adică de starea mea momentană. Vezi? De asta îmi e greu până şi mie să  ştiu unde mă aflu; pentru restul, sunt doar într-un loc, o dată. Dar AIA nu sunt EU, de fapt.

- ...

Acasă în mine.

     Parcă nu mai sunt aceeaşi. Şi asta nu e pentru că mă schimb odată cu răcoarea dimineţii care are câteodată un parfum otrăvitor de crini, sau cu lăsarea serii care-mi spune mai mereu ca patul meu imens va rămâne la fel de gol pentru a treia noapte la rând... Nu. Sunt alta pentru că momentan sunt EU. În sfârşit!

Te întrebi poate de ce spun asta? Sigur, aş putea să îţi explic, însă n-ai înţelege, pentru că tu o să mă cunoşti doar aşa, pe MINE cu adevărat,  şi ăsta e cel mai bun lucru pe care l-aş putea face. Să te las să mă vezi şi să mă înţelegi. Îţi vei da seama apoi ce rost au cuvintele astea aparent fără sens...

Ajută-mă doar să nu mă rătăcesc. Chiar dacă ştiu deja unde mă aflu. Acasă îmi pare străin câteodată, după atâta hoinăreală.
N-ar trebui, dar mie mi se întâmplă. Dar ăsta nu e cel mai rău lucru care mi se poate întampla mie. Aşa că nu mă sperii. O să învăţ, chiar şi singură.
e timpul. Mulţumesc.

Fragmente din jurnalul "Cui?"

     Îmi trec rapid prin minte frânturi de imagini cu noi, aşa cum nu ne cunoaştem: pot încă să îţi simt atingerea mâinilor fine şi îmbrăţişarea
caldă, prelungă, atunci când privim liniştiţi stelele de pe cerul nostru (sau ar trebui să zic al tău?)
însă nu îţi ştiu numele.
     Eu ţi l-am spus odată pe al meu, de frică să nu uit cine sunt... iar acum nu mai ştiu nici măcar ce sunt (asta-mi scrisesem pe un bileţel rămas în buzunarul bluzei albastre, care zace pe undeva în camera ta prăfuită).
     Fii amabil, dragule, scoate-mi şi cealaltă şosetă...

"you can buy me with a coffee"

Pentru că te trezeşti dimineaţa odată cu răsăritul soarelui, şi te luminezi privindu-mă aşa cum sunt, aproape, şi toată numai a ta. şi Te iubesc, drace.
Pentru că un vânt al dimineţii de vară ne dansează pedelele albe, fine, transparente şi împrăştie în cameră mirosul ierbii proaspete, în timp ce tu îţi prepari cafeaua. Nu ai un ritual, dar e cafeaua facută de tine, şi e întotdeauna bună, prea bună..
Afară e deja lumină, şi ziua va fi lungă. Hai, hai dragul meu, ..s-o trăim! Să trăim!..